Eu, Domnul Ciorogar Vasile

Intr-o lume paradoxala si absurda, in care nimic nu este ce pare a fi si, mai ales, ceea ce ne asteptam sa fie, Vasile Ciorogar jubileaza, relativizeaza pana la limita disolutiei si, mai ales, rade, rade in hohote, rade pantraguelic, rade pana la lacrimi. Si daca tot ii dau lacrimile, incepe sa planga, sa planga launtric, metafizic si sfasietor, apoi se porneste sa dezvaluie, incetul cu incetul, patetismul din spatele relativitatii si drama din spatele ironiei. Pe nesimtite, amorul frivol, cu note burlesti si cu accente acute de mahala, se transforma in fapt de constiinta si in diagnostic existential pentru a deveni, finalmente, un afluent irepresibil al mortii. Efemeritatea, impasul, zborul imaginar si esecul real, cantecul de lume cu substanta de bocet si mantuirea prin decantarea magica a efemerului in incoruptibilitatea cuvantului constituie materia subsidiara si spiritul nemijlocit la poeziei sale.

Cu un simt al limbii fara egal si cu o capacitate unica de a propune constructii si forme prozodice imprevizibile, in care jargonul, argoul si fondul lexical academic creeaza expresivitati surprinzatoare, poezia lui Vasile Ciorogar saboteaza iremediabil lectura conformista si reconsidera profund campul de semnificatii al limbii romane.

Pavel Susara