Verde si albastru cu Odin

Unul dintre cuvintele umbrela ale poeziei lui Marius Mitea e Apocalipsa, scris cu majuscula. Dar e o apocalipsa care se consuma in crasma. Tot in crasma coboara si zeii („zeul / imparte bolboroseala magica / a fumului de tigara-necat / in vodca ieftina cu vasile / proletarul mesianic”) sau arhanghelii („ratacit in crasma / burdusita de proletari inconstienti / discret arhanghelul / se prelinge pe langa peretii cariati si / se-ascunde dupa tejghea / unde incepe sa scanceasca”) avand ganduri si sentimente omenesti. Nu numai ca beau, fumeaza si plang, dar nu se deosebesc prea mult de ceilalti clienti. Crasma e un fel de templu, in care votca e un obiect sacru („ne daltuim chipuri cioplite in votca”). Crasma e acel loc unde mitologia si metafizica se suprapun peste biografia personajului liric al cartii, aflat, altfel, intr-o ebulitie nebuna („in interiorul globului ocular / stang isi are salasul de 17 zile un / paianjen roz translucid”). Nu cred ca intentia acestui coctail metafizic a fost sa starneasca rasul si oroarea, ci sa-i dea corporalitate angoasei. Imaginarul poeziei lui Marius Mitea e in acelasi timp post-suprarealist si minimalist, o combinatie de pe urma careia are de castigat aceasta carte. Cand iei in mana aceasta carte, parca ai lua o grenada cu inelul scos. Eu, unul, i-am auzit explozia!* Dumitru CruduMarius Mitea coboara suprarealismul in cotidian, incercand sa-l reinventeze dintr-o perspectiva postmoderna. Dar, se poate intreba cineva, nu au mai facut asta Allen Ginsberg si altii din „The Beat Generation”? Si nu au facut-o si optzecistii nostri? Ba da. Dar poemele din aceasta carte sunt dovada ca resursele unui asemenea demers nu au fost inca epuizate si ca se mai poate stoarce seva din magnifica „revolution surrealiste”, chiar si dupa aproape o suta de ani. La Marius Mitea, intre imaginarul de tip suprarealist, lasat sa curga cat mai liber din subconstient, si descrierea postmodernista a bodegilor pline de fum, vodca si „proletari mesianici”, exista o prapastie, iar stilul e mai taios, mai rugos. Daca la unii poeti postmoderni liantul e declamatia, strigatul revoltat sau oralitatea in general, la Marius Mitea, podul peste prapastie e mitologia (nordica, dacica, orientala, crestina), care apropie realul de fantastic. Iar pe acest pod, poetul se misca in ambele sensuri cu usurinta. Concretul lumii exterioare si abstractul celei interioare sunt legate printr-un simbol cu conotatii profunde – ochiul –, acesta devenind o intreaga lume prin care se trece dintr-o parte in alta. Vehiculul? Un delir controlat, oracular, care nici nu arata, nici nu ascunde, ci semnifica.* Mihai Curtean