Cartea de față își propune să ajute cititorii să pătrundă mai profund în esența duhovnicească a tradiției artei sacre bizantine. Arta bizantină nu poate fi condamnată că nu este firească, realistă, sau pentru că nu reproduce fidel lumea exterioară. Scopul ei este unul foarte diferit. Ea are o funcție religioasă. Ea caută să exprime lucruri duhovnicești spre a-l ajuta pe om să pătrundă tainele religiei creștine, să se ridice la un nivel superior al ființei. Perioada bizantină este o perioadă istorică și un loc în care oamenii au viețuit cu o aspirație către suprafiresc, către veșnicie. Bizantinii credeau în tainele și adevărul revelate de Hristos, cu alte cuvinte, în minunata lume care există dincolo de cea percepută de simțurile și rațiunea noastră, întrucât anticii s-au oprit în punctul acela. Lumea antică este împărăția logicii, măsurii și a morții. Bizanțul este împărăția credinței, a emoției duhovnicești și a nemuririi. Acest lucru poate fi limpede observat în arta fiecăreia dintre aceste două lumi. Creștinismul a rafinat „omul dionisiac și apollonic”, l‐a îndreptat spre adâncurile sale și i‐a dăruit „ochi și urechi duhovnicești”, spre a putea cerceta adâncimile de nepătruns ale duhului și spre a asculta „dumnezeieștile ecouri”.