Numele ei era Uitare

Pentru cititorul pasionat de realismul dinamic, cu intrigi sulfuroase, actiuni in forta si gimnastici erotice, proza cu largi unduiri fluviale, psihologii metaforice si delicate broderii sentimentale a Andreei Nanu e tot ce poate fi mai socant, agasant sau hipnotic. Scriind despre Ziua cea mai alba, romanul sau de debut, ma gandeam cu cata placere l-ar fi citit Mihail Sebastian, Anton Holban, H.Y. Stahl sau Lucia Demetrius. Acum as indrazni sa mi-l imaginez pe Lucian Blaga vibrand la iubirea labirintica, mai mult filiala (sau paterna) decat virila a lui Dan, irepresibil atras de cautarea de sine printre crudele taine ale tacerii Letei, ori de partitura vinovatiilor colaterale, cu destine esuate in filigran, care incanta sau contrariaza lectura. Ne aflam in fata celui de-al doilea volet al tetralogiei planuite de Andreea Nanu, o autoare cu vocatie de alchimist, ca si Letitia Tauber a ei, „creatura ciudata si muta” pentru care trecerea timpului e una cu levitatia, fiintele sunt note pe portativul culpelor nevazute, iar muzica trecutului copleseste fragilitatea si dezarticularea prezentului. (Dan C. Mihailescu)