Si s-a dansat lambada. O marturie despre Decembrie ’89 la Cluj

Ma intorc peste gardut, sunt in dreptul intrarii in biserica. Oamenii au inaintat, soldatii s-au retras vreo 20 de metri. Tin armele in sus. Sunt langa ei. O fata – studenta? – il imbratiseaza pe un ofiter, plangand. Ce e asta? O fi fiica-sa? Ii este frica? ... Nu e fiica-sa. Vrea probabil sa-l convinga sa nu traga... Soldatii sunt toti tineri, sunt in termen, cu uniforme kaki. Ofiterul e capitan de la trupele de interventie... Plange. Ofiterul plange. Ma uit la soldatul care e mai aproape de mine, din capatul sirului. Pare ca mesteca ceva si bolboroseste: plecati, mai... plecati... E singurul – sa zicem – mai agresiv. Numai verbal. Ceilalti soldati nu scot o vorba. Par beti, poate drogati, speriati. Ma pomenesc cu ceva in gat, care sta acolo si vrea sa iasa, si vorbesc: „Domnule capitan... (si ma opresc o clipa, ce sa-i spun mai departe?)... nu e bine ce faceti...”. Tipul se uita la mine si plange, zicandu-mi „Plecati de aici, va rog, plecati...”. ... Nu-mi amintesc sa fi auzit ordinul, eram la un metru de soldati, cu fata la ei, ma uitam cum trag in aer. Trag, trag si nu mai contenesc, oare isi golesc incarcatoarele? E un zgomot asurzitor. Nu mi-e frica fiindca sunt langa ei si vad ca tin armele in sus, trag peste mine, nu ma pot atinge. Au terminat de tras si dupa clipa de liniste care s-a facut aud urletele multimii. Ma intorc. Au fugit toti in spate, spre strada 30 Decembrie (azi Memorandumului). Dar s-a tras numai in aer. Nu e nici un mort. Pe trotuar se pare ca e un ranit, probabil un glonte a ricosat din zid. - Mihai Barbulescu