Carticica de 5 ani

In carticelele varstelor fragede, Constanta Buzea stie - dintr-o dubla intuitie, de poeta si de mama - ca universul exista in masura in care limba da nume la ceea ce simturile tale percep confuz. Ca natura este decupata dupa liniile trasate de limba materna (vezi studiile unor Edward Sapir si Benjamin Lee Whorf). Copilul deschide ochii intr-o lume deja organizata de limba comunitatii si deprinde, odata cu ea, si aceasta organizare. Cand gandirea in sensul de orientare in lume intalneste vorbirea, copilul descopera ca orice lucru are un nume, fie el si inventat ad-hoc. Numind, schitam un pas inspre realitate. A vorbi inseamna a trai, a fi viu, in miscare, in progres - adica, neterminat, dar cu toate valentele desavarsirii in actiune. (...)

In Carticica de cinci ani, lumea se organizeaza deja in mici comunitati, familia isi dezvaluie ierarhiile si rostul, orasul e un teritoriu fabulos de cucerit cu tact si cu disciplina, micul organism comunitar are legi de respectat, rolul fiecaruia e bine stabilit. Povestile devin aventuri, cu balene si cu harpoane, cu rasturnari de situatii, fabulosul se prelinge din calimara si umple dezinvolt pagina.

- Irina Petras