Cititorul il reintilneste pe acelasi Cezar Ivanescu agitat, polemic, necrutator inainte de toate cu sine insusi, ca sa aiba indreptatirea de a pretinde si altora rigoare maxima si fara rabat, in judecarea formelor sensibile, de a aprecia, dupa normele grele ale destinului scriitoricesc predispozitia confratilor de a se angaja cu toata fiinta in aventura fara seaman a creatiei de tip genial. Legea acceptabila si de aur se deduce din preceptul mostenit dupa textele sacre: „multi chemati dar putini alesi”. Cezar Ivanescu se doreste a fi printre acestia din urma. Si chiar este (!) daca i se identifica semnele si „ranile”. Nu trebuie sa ne nelinisteasca, prin urmare, cuvintele grele, cu rost in fond, si cu hotirarea omului, la adresa impostorilor, a criticilor de ocazie, a meseriasilor de duzina. Pe corabia argonautilor multi s-au incumetat sa urce la plecare, dar putini s-au invrednicit sa poarte cununa de legenda la intoarcere. Urcusul pe scara lui Iacob, pina la intilnirea cu lumina, ingerii si poezia adevarata, nu-i este accesibil oricui.