Bizantul si cruciadele

Prima mare cetate la care au ajuns cruciatii in 1096 nu a fost Ierusalimul, ci Constantinopolul, care a reprezentat cheia pentru intemeierea, supravietuirea si, in cele din urma, eclipsa regatului cruciat.

Vreme de sapte sute de ani bizantinii au pus baza unui sistem de valori care a plasat Constantinopolul, si nu Roma sau Ierusalimul, in centrul lumii. Atitudinile imparatilor lui au reflectat aceasta superioritate si au condus la tensionarea relatiilor cu fortele cruciate in ceea ce priveste strategia militara si diplomatica.

In acelasi timp, bogatiile si sofisticarea marelui oras au lasat o puternica impresie in randul cruciatilor, care, in cele din urma, a fost fatala pentru incercarile de a reface unitatea crestina. In aprilie 1204, Cruciada a IV-a, condusa de dogele venetian Henrico Dandolo, a cucerit si a pradat Constantinopolul, anuntand sfarsitul unei dominatii bizantine, aproape milenare, in Rasarit.

Imparatul ca autocrat al unei oikoumene crestine si metoda bizantina traditionala de a face fata amenintarilor externe (titluri si onoruri, mita, daruri, manipulare, ambiguitate si viclenie) nu au mai putut domina negocierile cu cruciatii crestini si papalitatea dupa reformele gregoriene.

Autor

Jonathan Harris reviziteaza istoria Bizantului dintr-o perspectiva noua si poate nu intamplator extrem de actuala. Imperiul din rasaritul Europei a fost excep­tional de longeviv.

Care sa fie explicatia? – se intreaba istoricul englez. Peste Constantinopol au venit valuri de populatii, de multe ori puternice si agresive, cu armate capabile sa distruga orice impotrivire. Si se pare ca solutia salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a dusmanilor in aliati si apoi integrarea lor in imperiu.