Despre ce vorbim?

Despre ce vorbim ne arata, o data mai mult, cum poezia poate sa fie, uneori, o antecamera a prozei. loan HOLBANProzatorul Eugen Uricaru, dupa ce a publicat pentalogia Supunerea (2006), Cat ar cantari un inger (2008), Plan de rezerva (2011), Beniamin (2014) si Permafrost (2017), ne surprinde cu o carte de poeme, Despre ce vorbim? (Mai putini cititori stiu ca Uricaru a scris inca inainte de debutul editorial poezii.) Am amintit cele cinci romane pentru ca Ioan Holban, in „cuvantul (sau) insotitor” spune ca „ Despre ce vorbim ne arata, odata mai mult, cum poezia poate sa fie, uneori, o anticamera a prozei”, facandu-ne sa ne amintim in poemele cartii de „sugestii, simboluri, semne ale lu­mii, istoriei, intamplarilor si personajelor” din romanele amintite. As completa: nu doar anticamera, ci orice alta incapere din acelasi edificiu locuit de Uricaru, trait de Uricaru, vazut de Uricaru. Un autor cu o opera oricat de diversa nu poate fi decat unul si acelasi, indiferent ce gen abordeaza, chiar daca la unii s-au petrecut si modificari radicale in biografia lor literara. Nu este cazul la Eugen Uricaru. Inca de la debutul in volum – Despre purpura (1974) – el si-a creat un teritoriu al sau, acolo traieste, acolo scrie si de acolo priveste lumea. Chiar daca a colindat pamantul in lung si in lat, tot in interiorul taramului sau aduce intregul de afara, acolo isi aminteste, acolo il prelucreaza. (Aceasta este si noutatea: poeziile din tinerete n-au venit inca din edificiul care abia a urmat.) - Gh. Schwartz