Ulysses, 732. Romanul romanului

Conceput sub forma unui triptic, volumul e prima incercare in Romania de a face atit o istorie exhaustiva a celei mai celebre carti de proza scrisa in limba engleza in secolul XX, cit si de a expune pentru publicul larg temele, tehnicile si mizele existentiale ale acesteia. Istoria romanului urmareste etapele cristalizarii ideii si ale executiei proiectului, precum si complicata poveste ce a urmat dupa tiparirea semilegala a romanului in Franta, avatarurile in justitia americana si consecintele pentru destinul cartii. Ea arata cum Ulysses a devenit un punct de rascruce in evolutia literaturii secolului XX si a celui actual, indiferent ca a fost vorba de formulele experimentaliste radicale ori de modalitati de exprimare a culturii populare.

• Figura lui James Joyce se leaga in mintea mea de citeva reprezentari grafice ori literare. De la portretul lui Stefan Zweig, la desenul-spirala al lui Brancusi (si replica seaca a tatalui scriitorului: «Jim s-a schimbat mai mult decit mi-am inchipuit»), de la rindurile infiorate ale Sylviei Beach, la fotografia din 1916, facuta in atelierul lui Alex Ehrenzweig din Zurich, la masca mortuara confiscata, intr-o decizie macabra, de Carola Giedion-Welcker. Mai apropiate in timp, de propunerile grafice ale Oanei Babeti si de minunata interpretare vizuala a lui Devis Grebu, aflata pe coperta acestei carti. Iar din vara lui 2016, la Trieste, pe Canal Grande, de statuia baletind greoi intre miscare si repaus a unui barbat obosit, uzat, ezitant si derutat. Iata-ma, asadar, in aceasta dupa-amiaza a lui 14 august 2016, umar la umar cu sculptura lui Joyce de pe Ponte Rosso. Indicatiile celor trei fotografi sarcastici, jucind scena covorului rosu de la Cannes, mitraliaza nemilos: «Esti prea departe!», «Esti in afara!», «Esti mult in spate!». Cuvintele nu sint descrieri spatiale, ci judecati de valoare. Fiecare propozitie e o condamnare, o nota de plata pentru indrazneala de a ma fi apropiat de inima – fie ea si de bronz – a mitului. Infrunt stoic ironiile. La urma urmelor, Joyce n-ar fi avut nimic impotriva sa-l insotesc pina de partea cealalta a podului. Ba poate chiar m-ar fi privit cu acea atentie politicoasa, incordata si deopotriva abstrasa, acordata de el oricarui trecator. Chiar si unuia sortit sa ramina mereu prea departe si prea in urma.

  Mircea Mihaies