Scrisori 1925–1975 si alte documente

In filozofia sa, care s-a impus printr-o terminologie cu totul originala si prin crearea unor concepte mereu inedite, Martin Heidegger a omis constant si in mod intentionat cuvantul „iubire“ – desi discursul sau filozofic avea ca principal obiect, mai cu seama in perioada de tinerete, „fiinta umana“ (Dasein) si tot ce tine de ea.In scrisorile catre Hannah Arendt, publicate in volumul de fata, acest cuvant intra in prim-plan si este rostit cu toata taria, dezvaluind „prea-omenescul“ impetuos al filozofului. Iubirea devine dintr-odata mai mult decat un simplu cuvant, devine o forta „daimonica“, incontrolabilul insusi. „Daimonicul m-a izbit din plin“, spune Heidegger intr-una dintre primele sale scrisori, la cateva zile dupa ce are loc prima intalnire cu Hannah.Si totusi, chiar aici, in aceste epistole inflacarate de iubire, sunt reluate si puse tot mai direct marile intrebari filozofice despre om si despre jocul periculos pe care acesta incearca, de fiecare data, sa-l joace cu istoria. Textele de fata dau marturie despre istoria unei iubiri strans legate de istoria secolului XX, din inima caruia, cu tot patosul sau interogativ – si lasand deoparte orice „cod filozofic“ –, Martin Heidegger se intreaba: „Oare prin ce iaduri trebuie sa mai treaca omul pana sa inteleaga ca nu el se face pe sine?“

• Filozofia are, asadar, voie sa patrunda intr-un discurs amoros si sa contribuie la alcatuirea lui (pasaje intregi din declaratiile facute «domnisoarei Arendt» sunt scrise in cel mai crancen «cod heideggerian»), in vreme ce amorul da rau intr-un discurs filozofic si trebuie, in consecinta, ignorat. Dar de ce?

  GABRIEL LIICEANU