Această carte cuprinde patru eseuri care se ocupă de istoria iconografiei ortodoxe, împodobirea iconografică a bisericilor, funcțiile icoanelor, precum și teologia și estetica iconografiei bizantine. Mai cuprinde și trei anexe cu privire la texte importante ale creștinismului primar referitoare la icoane, explicații ale tehnicilor iconografice și o analiză a două cărți rusești cu privire la icoane. O icoană nu este un scop în sine; ea nu este doar un obiect estetic spre a fi admirat pentru oarecare merite artistice pe care le are, ci este în mod esențial un simbol, conducându-ne dincolo de ea. Ea este menită spre a ne conduce din lumea fizică și psihofizică în cea duhovnicească. Și astfel, ea este, așa cum spune Sfântul Ioan Damaschinul, un model a ceva ceresc. Iconografia reușește să înfățișeze sfințenia, prin revelarea lumii divine, nu doar prin tema folosită, ci și prin modul de exprimare. Sensul icoanei constă, de fapt, în ceea ce transmite ea sau, mai degrabă, dă mărturie vizuală acestor două realități, realitatea lui Dumnezeu și a lumii, a harului și a naturii. Ca și Sfintele Scripturi, icoanele transmit un fapt istoric, un eveniment din istoria sfântă sau un personaj istoric, înfățișat sub forma sa fizică reală și, iarăși ca în Sfintele Scripturi, ea indică revelația care, este în afara trupului, cuprinsă într-o realitate istorică dată. Astfel, prin icoană, ca și prin Sfintele Scripturi, noi nu numai că învățăm despre Dumnezeu dar, de asemenea, Îl cunoaștem pe Dumnezeu.